Locul meu preferat în România

Am fost foarte frustrat zilele astea că nu am avut răbdare și nici inspirație să scriu. Am mai primit lepșe de la Adi și Cristina dar nu s-a legat inspirația cu timpul nicicum. Noroc cu Nebu care la rândul ei a primit o leapșă mișto.

Pe ce criterii aleg eu un loc preferat?

Păi, locul meu favorit ”all time” e New York-ul. Cred că toți care au stat de vorbă cu mine mai mult de 2 cafele, știu că sunt pasionat de aglomerație, mixt de cultură și posibilitatea să cunoști un număr mare de oameni, limitat doar de timpul pe care îl ai la dispoziție.
Restul locurilor mele sunt parcuri, muzee, cafenele în orașe străine, unde mă simt relaxat și aș putea să hang-uiesc toată ziua fără un stres 😀

Înainte să îl prezint pe cel mai recent, vreau totuși să se știe că pentru câțiva ani buni, locul meu preferat a fost altul.
Deși nu sunt un amator al schiatului și al mersului la munte să beau, locul meu preferat era totuși Râușor. Am fost doar de 2 ori, locul e genial, se fac investiții serioase în dezvoltarea zonei pentru circuitul turistic și vizual depășește multe alte zone mai cunoscute.

DAR, de la ultima ieșire la Cluj, mi-a intrat în inimă un alt loc. Da, e Grădina Botanică. Am numai cuvinte de laudă despre ea. Am petrecut in jur de 4 ore, timp în care nu am putut efectiv să mă gândesc la treaba care mă aștepta acasă sau problemele clasice ale oricui (bani,clienți,deadline-uri). Am fost pur. Până și pentru sănătate a fost benefic. Am fumat în jur de 5 țigări în 4 ore, care cred că e un low personal best(da, am încercat să folosesc o expresie românească, dar nu sună la fel de bine) pentru o ieșire in aer liber pentru mine.

Ce pot să zic? Nu are nici un rost să pun poze, să încerc să povestesc cum arată, să vă zic că totul pare nou, că toate serele și clădirile sunt întreținute și lumea chiar se preocupă să mențină o anumită calitate pentru clienți.
Trebuie să mergeți :)

Flashback din nou

M-a apucat melancolia și mi-am adus aminte iară de America. M-am întâlnit zilele astea la o bere cu cineva care zicea că tot ceea ce apare la televizor despre americanii care se ajută între ei e marea minciună. Că tot ceea ce fac ei e să mușamalizeze și să scoată bani din orice.

Da ok, o fi așa. Dar dacă îmi dau exemplul meu? Român, venit printr-un program mediocru în America, ales de o familie care mi-a văzut 2 poze și a citit un dosar stufos pe care l-am completat după bunul meu plac. Și a fost primit regește.

Și ce au primit ei? Nimic. M-au ținut 1 an cu mâncare, cazare, transport, până și cadouri gen haine și accesorii de parcă eram copilul lor. În nici un moment al anului nu mi-a fost reproșat 1 cent cheltuit. Atunci mi-am zis că sunt un norocos pentru că am nimerit așa mișto. După am aflat că am plecat în anul ăla 30 de oameni din Timișoara, aproape 500 de copii din țară și per total cam 210.000 de copii din tot globul au avut norocul meu. Așa că ospitalitatea există

Și există și în România. V-am povestit că eu mă joc și cănd merg la concursuri în afara Timișorii dorm de obicei la prieteni cunoscuți prin intermediul comunității de gaming? Da deși m-am jucat foarte puțin în ultimul an, tot am ținut legătura cu ei.

Deci da, internetul funcționează și ospitalitatea există

(da, articolul ăsta are legătură cu berile date de dan)

Când știi că ești prea aproape

Acum aproape 4 ani (wow, 4 ani) am avut primul contact serios cu relația dintre un bărbat și o femeie care se blochează în friends zone.
Aveam prieteni comuni, ne-am cunoscut printr-o conjuctură haioasă și am ajuns să ieșim mult împreună într-un trio magnific de 2 băieți și o fată.

Mergeam peste tot împreună, la ștrand, la restaurant, la film, la orice activitate extra-job pe care o puteam adopta. Și a fost foarte mișto. Până când te atașezi prea mult. Și aici se pornește o discutie interminabilă care, dacă o porți cu mine, te voi contra până la nesfârșit. O relație de ”just friends” între femeie și bărbat există doar în filme și în cazuri foarte rare.

Normal că dobitocul(eu coaie, cine plm?), a făcut marea greșeală și și-a dat. S-a atașat atât de mult că era dependent. Dependent vizual, auditiv și olfactiv de aceea persoană. Și m-am gândit, răzgândit, am calculat, am cerut sfaturi, am tot încercat să îmi dau seama dacă e corect sau greșit ce fac.

Și așa că, am luat o decizie care poate am mai regretat-o de câteva ori, dar care poate m-a făcut să mă simt mai bine cu mine.
I-am zis în față, că mi-a furat călcâiele și le-a aprins și că vreau să știe că, deși mi-aș dori foarte mult să se întâmple ceva, nu pot să fac nimic din cauza situației în care eram(unul dintre noi avea de suferit dacă era ceva între noi).

Acum, numai vorbim, nu ne mai cunoastem, dar am vrut să o întreb tot timpul ăsta ceva.

De aia cred că te intreb pe tine: De ce a plâns *să îi zicem Alina* când i-am făcut declarația asta?

Ce mă ține în orașul în care sunt?

Franco

Vorbeam zilele astea cu cineva despre mutatul în alt oraș. Dădeam amândoi argumente pro și contra, motive pentru care orașul care urma să îl aleagă e mai deosebit sau ba și tot tacâmul. Și evident, a venit întrebarea postului.

Ce mă ține pe mine? Probabil că plasa de siguranță. Faptul că, la sfârșitul zilei, oricât de rău aș ciufuli-o, mă întorc acasă și cer ajutor mental, NU material.
Mă ține networking-ul. Mă ține rețeaua de oameni care mi-am creat-o (moștenit-o) de care am ajuns să mă folosesc din ce în ce mai mult.
Mă ține nevoia de apartenență la un grup. Pentru că Timișoara e Timișoara, e iubită și foarte contestată și mai ales că nu e București.

Da, am avut momente în care am vrut să dispar, că mi-era atât de rușine, sau mă certasem atât de urât cu niște oameni, că pur și simplu vroiam să mă teleportez. Dar a trecut de fiecare dată :)

Am vizitat 3 sfert de europa, am fost de x ori în America și am văzut-o aproape pe toată. Nu am ales Timișoara in defavoarea New York-ului, am ales acasă.

2010-le meu

În fiecare an îmi doresc chestii curente, care le am in momentul acela in minte. Și tot timpul mă gândesc ce fraier sunt că nu le pun pe hârtie. Așa că de anul trecut deja le-am pus.

Anul ăsta îmi doresc mie cele mai împortante acțiuni ale mele, așa că preconizez că va fi și cel mai greu.

1. Să imi deschid business-ul meu. Simplu!. Nu vreau incă să zic ce, unii dintre voi știți, dar e ceva la care mă gândesc de mult.
2. Să mă mut singur. E pe drum deja.
3. Să îmi iau carnetul. Până acum nu aveam mașină, dar cel mai probabil anu ăsta vine și aia.
4. Să nu mai intrerup sala. Sper să nu mă mai duc singur, că mi-e urât 😀
5. Să stau cu familia de sărbători. Tot timpul sunt plecat, anul ăsta am promis că voi fi acasă pe 21 februarie, ziua lui taică-meu.
6. Să citesc in fiecare zi cel puțin o pagină despre management, bugete, cheltuieli, marketing și optimizări de afaceri. Nu mă mint singur, numai apuc să citesc o carte pe săptămână. Poate una la 2 luni, poate.
7. Să pun mai multă atenție in relații. Să ascult mai bine, să fiu mai mult cu inițiativa.

Nu îmi trebuie mai multe. Dacă astea ies, înseamnă că va fi un an prea plin oricum.