Am incercat sa bustez un mit

Când eram mic, nu înțelegeam ideea de ținut sportivii într-un fel de cantonament înainte de concursuri. OK, pregătire fizică, team buidling, dar oricum te pregătești bine fizic dacă joci un sport de performanță.

La tenis, înainte de turnee tot timpul ni se spunea să nu “călcăm pe bec”. Nimeni nu înțelegea, eu cel puțin sigur nu.

Când am mai crescut și am dat de internet, misterul a fost clarificat.

Era specificat clar că relațiile conjugale chiar înainte de concurs afectau performanțele sportivilor.
Deci, ca un adevărat Challenge Accepted, cu mic și cu mai mare, am testat.

Ce pot să vă spun e că de atunci mi-am promis că nu voi mai încerca niciodată.

Așa că m-am lăsat de tenis.

Iară mă enervez

De fiecare dată când se mai apucă vreunu’ să mă intrebe de America, imi amintesc și mă enervez iară. Câte ocazii și opțiuni aveam acolo ca și elev, și cât de limitat sunt la variante in România până și la facultate.

Acolo, la liceu, mi-am ales cursurile. La inceput m-au obligat să imi iau pentru nivelul clasei a 11-a, dar dupa 2 săptămâni consilierul școlii a zis că profesorii au sugerat să mă mut la cursuri mai avansate, sau cel puțin de seniori (clasa a 12-a).
Așa că mi-am luat 2 AP-uri (AP= Advanced Placement) și restul normale. Singurele obligatorii au fost matematica, engleza și istoria. In rest, elevii au libertatea să iși aleagă. Cu câteva exceptii (minim 4 semestre in 4 ani de științe, minim 1 sport after-school, și incă 2,3 materii mai apăsătoare) puteai să iți faci cei 4 ani de liceu cum ii vroiai.

Am avut de ales intre aproape 20 de sporturi, de la fotbal european si american până la noul moft, golful. Și da, competițiile erau între licee. (Note to self: Următorul meu post va fi despre nevoia de apartenență a oamenilor, și despre competivitate). Nici nu îți poți imagina cât de atenți și competitivi sunt americanii când vine vorba de sport. Eu, fiind exchange student, am fost nevoit să completez un dosar cu aproape 200 de pagini, in care mă descriam. Erau și intrebări de genul: experienta sexuală, fumător/nefumator, cum imi caracterizez prietenii, ce rol am in cercul de prieteni. Și printre altele, și despre sporturi. Eu am făcut de la 5 ani tenis, m-am lăsat la 15 ani. De prost m-am lăsat + ruptură de menisc. La 2 zile dupa ce-am aterizat, am fost chemat la școală pentru ultimele detalii, incluzând o primă obligație din partea counselour-ului scolii: După ce i-am zis că genunchiul e ok, in revenire, a zis ”I will strongly recommend you sign-up for our tennis team. And people usually take me advices”. Ce puteam să zic? Vroiam să zic LOL, dar parcă nu se potrivea, așa că am zis ”sure”. Și a fost cea mai bună decizie care am luat-o vreodată. Acum e irelevant să povestesc câtă distracție și câtă atenție a atras faptul că făceam parte din echipa, și poate că eram și destul de bun :D. De la articole in ziarul local despre meciurile echipei, și o descriere despre meciul fiecăruia in parte, părinți, profesori, foști elevi la Eastmont veneau și mă felicitau pentru meciuri, pentru performanțe. Na că asta nu poți să o cumperi cu Mastercard.

Cel mai rău imi pare că nu pot să transmit căldura oamenilor. Nici eu nu sunt sinceri, și ei sunt geloși și ei fură, și ei sunt muiști. Dar parcă ne dau clasă și la asta. Pentru că, in orice situație, oricăt de rahat ar fi americanul, recunoaște și îți oferă ce ai câștigat.

PS: Filmulețe de pe acolo, făcute de alții: Fanfara, și impresia lăsată de aceeași scoală asupra unui thailandez

eastmont.jpg